Buchetul de la florarie

-        Doamne,

fa sa treaca timpul mai greu,

nu-l opri, doar lasa-l sa curga lin.

Fie de e durere sau fericire

nu vreau sa simt putin,

vreau sa simt pe deplin,

                  caci fara simtire eu nu pot trai.... -

                        Soarele care bate in geamul inalt de sticla imi aminteste de aceasta zi; era innorat, un gri apus de viata care se vedea pe dupa bancul meu de lucru, acel masiv de marmura alba pe care am adunat flori, iar mai curand, amintiri. Si imi amintesc de aceasta zi nu pentru ca acelasi gri a revenit, ci pentru ca acelasi sentiment de lipsa si goliciune a intrat pentru a doua oara in casa mea. Atunci, ca si acum, traiam in superficialitatea concretizata profund a zilelor de om. Nimic nu era si totul putea fi.

                        EL a intrat in aceasta incapere sticloasa si alba, cu pereti inalti si lumini calde. A inchis usa incet si simplu. Inainteaza spre mine si ma saluta cu privirea. In clipa urmatoare isi muta ochii catre trandafirii albi din fata mesei, rasfirati intr-o vaza de sticla ce poarta amprente de picaturi peste tot. EL avea statura unui tanar stundent, trecut deja prin pierdere si recuperare, cu parul de un castaniu ichis, strans la spate, imbracat obisnuit, dar autentic.

                        Cand a inceput sa vorbeasca, tonul sau imi parea atat de familiar, si nu stiu daca doar voiam sa imi para, dar imi era aproape aceasta voce calda si atitudine modesta. Era ca un prieten vechi ce-l reintalnesti intr-un context aparent neimportant. Era deschis, cu inima si cu vorba. Nu am mai intalnit de mult timp un astfel de suflet ratacit si totusi cuprins de radacini morale. Mi-a facut placere.

                        M-a rugat sa-i leg un buchet de trandafiri. Dintr-un motiv nerecunoscut emotia „regasirii” nu m-a inmuiat, ci a reusit sa ma faca mai stapana pe ceea ce faceam. Cand am legat ultimul nod m-a intrebat :”- Pot sa te ajut?”.

                        „Nu, nu e nevoie, ma descurc.” Fara sa ma gandesc, am spus mai raspicat decat clar ca ma descurc si singura. De ce reactionam impotriva a ceea ce simtim? Dupa acest refuz subiectiv eram singura. EL nu a renuntat la ce era, dar se simtea in plus. A platit, a luat buchetul si a plecat. Urcandu-se in masina s-a mai uitat o data la mine si imi spunea:”Plec”. M-am uitat la el si am impietrit. Eram stanca rece care striga in hohote dupa ajutor, iar cand a avut ocazia sa-l primeasca l-a ratat, caci nici nu l-a vazut venind.

                        Cea mai mare lectie e sa te lovesti de unul singur. Acceptarea sentimentelor si pura imagine a fericirii este prea simpla pentru a o putea obtine. Noua ne place sa ne complicam existenta, pentru ego-uri nejustificate si mandrii fara masura.