La nivelul relativ opacifiat al creativităţii ce conturează fictivitatea gândirii, efectul analitic al discriminării elementelor opuse va căpăta o structură dublă, paralelă şi diferită a spaţiului de existenţă prin realitatea personală.
Gândurile asurzesc prin formatul difuziei dintre curiozitatea ideilor şi limpezirea idealurilor. Prin faţada incompletă a caracterului, simplitatea sufletului de copil ascunde în interiorul focarului vizual vise nedestăinuite ce pot fi pătrunse doar prin dorinţă.
Lecţiile de putere ce se găsesc în temerile Universului dezvoltă o ruptură în drumul concentric relativ unde pe paralela unică se va găsi adevăratul drum al capacităţii divine.
În propria noastră conştiinţă, imaginea monocrom conturată va elibera esenţialul din opacifiere şi va aduce sclipirea aproape de viitor. Şansele dezvoltării se vor descoperi după capacitatea involuntară de a creşte, de a învăţa. Câmpul dinamic al exteriorizării faţă de societatea ca punct de generare al caracterului va fi amprenta căutărilor.
marți, 11 august 2015
duminică, 9 august 2015
LIBERUL ARBITRU
Drumul vieții, presărat cu vise și speranțe interioare, constituie forța de atracție a definitivării caracterului nostru tânăr în relație cu vulnerabilitatea vârstei. Prin conturarea idealurilor, noi, copiii ce ne autoimpunem noțiunea de 'adolescent' adulmecăm curiozitatea lumii în care trăim şi o expunem în propria noastră viziune, unde, la nivelul conştientizării de probabilităţi reale favorabile, ţelul nostru devine scopul creşterii.
Captivitatea sentimentelor în cuşca sufletului reacţionează cu gândul, ce atacă la rândul său curajul de a scăpa din visul care aflat în poziţia unui coşmar, expune frica. Dincolo de raţionamentul uman, spiritul ce cultivă zi de zi şi clipă de clipă emoţie are factor de decizie primar în conceptul analitic al caracterului îndrumător al vieţii.
Prin cunoaştere, cunoaşterea de sine, idealul capătă un aspect ce induce curiozitate, unde factorii externi ce modifică sau afectează sensibilitatea se destramă fără pic de reţineri. Răspunsul afirmativ la întemeierea călătoriei animată prin faptele noastre, duce la asumarea unui scop în demonstrarea capacităii noastre de acumulare a viziunii exacte în concordanţă cu aspectul vieţii.
Intensitatea vocii din spatele conştientului, exprimată prin transmiterea aferentului vizual în relaţie cu muzicalitatea realului imbold, clipa constituie efectul de iluzie a capacităţii însuşirii spaţiului real din mijlocul continuităţii virtuale.
Frumuseţea, în chipul ei sintetizat de ochiul uman ce simte prin sufletul fiinţei este refugiul ce are caracter diferenţial de la o persoană la alta prin captarea imaginilor din jurul concentric al propriului gând, unde aspectul negativ nu este partea neluminată a ariei, ci 'lipsa' frumosului din focarul creativităţii.
Inexistenţa bazei creatoare duce dorinţa la minimalizarea evoluţiei autoeducării prin descoperirea, vizualizarea şi evaluarea noastră ca specie. În perspectivă, chipul nostru priveşte către viitor, ce nu este altceva decât un timp relativ care acaparează raţiunea prin vizualizarea simbolică a dorinţei. Capacitatea ce fuzionează cu sintetizarea recunoaşterii abilităţilor de creator al funcţionării planului realizabil atacă prin trezirea din spaţiul creat de propriul nostru subconştient.
Acmulând diversitate şi determinare, sistemul nostru tactil tangent cu viaţa determină pe destinul creat o paralelă a captivităţii măsurată în emoţie, creaţie şi libertate. Datorită a tot ceea ce se spune despre timp, la nivelul relativ opac, am înţeles că dincolo de forţa trecutului şi curiozitatea viitorului, clipa actuală este prezenţa noastră fizică şi spirituală, ce demonstrează că prin propriile forţe, ispitele acestei călătorii lungi se pot rezuma şi la alegerile noastre în crearea 'omului'.
Captivitatea sentimentelor în cuşca sufletului reacţionează cu gândul, ce atacă la rândul său curajul de a scăpa din visul care aflat în poziţia unui coşmar, expune frica. Dincolo de raţionamentul uman, spiritul ce cultivă zi de zi şi clipă de clipă emoţie are factor de decizie primar în conceptul analitic al caracterului îndrumător al vieţii.
Prin cunoaştere, cunoaşterea de sine, idealul capătă un aspect ce induce curiozitate, unde factorii externi ce modifică sau afectează sensibilitatea se destramă fără pic de reţineri. Răspunsul afirmativ la întemeierea călătoriei animată prin faptele noastre, duce la asumarea unui scop în demonstrarea capacităii noastre de acumulare a viziunii exacte în concordanţă cu aspectul vieţii.
Intensitatea vocii din spatele conştientului, exprimată prin transmiterea aferentului vizual în relaţie cu muzicalitatea realului imbold, clipa constituie efectul de iluzie a capacităţii însuşirii spaţiului real din mijlocul continuităţii virtuale.
Frumuseţea, în chipul ei sintetizat de ochiul uman ce simte prin sufletul fiinţei este refugiul ce are caracter diferenţial de la o persoană la alta prin captarea imaginilor din jurul concentric al propriului gând, unde aspectul negativ nu este partea neluminată a ariei, ci 'lipsa' frumosului din focarul creativităţii.
Inexistenţa bazei creatoare duce dorinţa la minimalizarea evoluţiei autoeducării prin descoperirea, vizualizarea şi evaluarea noastră ca specie. În perspectivă, chipul nostru priveşte către viitor, ce nu este altceva decât un timp relativ care acaparează raţiunea prin vizualizarea simbolică a dorinţei. Capacitatea ce fuzionează cu sintetizarea recunoaşterii abilităţilor de creator al funcţionării planului realizabil atacă prin trezirea din spaţiul creat de propriul nostru subconştient.
Acmulând diversitate şi determinare, sistemul nostru tactil tangent cu viaţa determină pe destinul creat o paralelă a captivităţii măsurată în emoţie, creaţie şi libertate. Datorită a tot ceea ce se spune despre timp, la nivelul relativ opac, am înţeles că dincolo de forţa trecutului şi curiozitatea viitorului, clipa actuală este prezenţa noastră fizică şi spirituală, ce demonstrează că prin propriile forţe, ispitele acestei călătorii lungi se pot rezuma şi la alegerile noastre în crearea 'omului'.
sâmbătă, 8 august 2015
Izolat in eternitate
In Universul acesta, cel al realitatii noastre, exista, undeva ascunsa, reflexia sufletului nostru. Ea capata un contur luminat, unde sinceritatea inocentei din aceste trupuri se revarsa asupra vietii prin unde blande de emotii.
Visam, visam adanc, desi imi amintesc tot. Totul arata la fel, dar eu, sufletul meu, simteam libertatea. Copacii erau inverziti, ploaia invaluia tot tinutul prin amprentele sale cristaline, iar caldura pamantului construia intr-un glob de sticla puritatea creatiei divine. Spiritul meu era singur, dar avea tot. EL avea dragostea ce Dumnezeu a lasat-o pe Pamant.
O alee intinsa, luminata, mi-a deschis un Univers magic, presarat cu toate florile lumii, cu multi copii si cu miresme care mai de care mai invioratoare. Ascultam glasul Ingerilor prin cantecul pasarilor cand am simtit o atingere fulgeratoare pe umarul drept. Era rece si puternica. Simteam cum acea forta nu ma accepta acolo, incerca sa ma lase prada pamantului. Parca a durat o eternitate.
M-am intors. Nu mai era nimeni, dar acea liniste care inainte imi oferea pacea interioara, acum a devenit o stare de neliniste. Ceva ma atragea catre un loc micut, unde razele soarelui ce iesise dupa ploaie, se refractau precum sulitele gandirii noastre in acea apa stralucitoare. Lacul meu arata in oglinda sa doar albastrul puternic al cerului si imaginea mea. Chipul meu era alb si lipsit de viata, iar buzele mele uscate cerseau putina viata din acea apa. M-am aplecat usor pentru a nu-mi murdari rochia si am luat o gura de apa. Avea gust dulceag si indata am reusit sa vad pestisorii ce se zbateau pentru a sta in lumina razelor soarelui.
Tot tinutul s-a intunecat in cateva clipe, iar ultima speranta din actiunea soarelui a ramas doar caldura. Somnul ma ademenea din ce in ce mai tare, asa ca m-am lasat rapusa de vise. Timpul trecea atat de greu, incat am observat ca lumina nu mai aparea. Au trecut zile si tot ceea ce vad este doar un cer instelat.
Am fugit, am plecat in cautarea lumii mele. Am urcat munti si am strabatut tot pamantul, dar nu a fost de ajuns. Obosisem, dar speram in contunuare. Sufletul meu avea inca forta, dar era pierdut.
In acel moment, Dumnezeu mi-a aratat ca desi ochii nostri vad lumina, mintea nu este capabila sa constientizeze ca intunericul nu exista, ci este doar o senzatia in lipsa luminii.
Am deschis ochii si am inteles ca existenta mea sta in acea dragoste catre Dumnezeu, in caldura si grija pe care ne-a oferit-o. Am inteles ca lipsa este transformata intr-o existenta negativa, ea defapt fiind inexistenta, iar relativitatea opusului se transforma intr-o adevarata captare a binelui, cel pe care il consideram noi. In aceasta constructie, viata devine propria arena de lupta ce are ca scop transformarea sinelui.
Visam, visam adanc, desi imi amintesc tot. Totul arata la fel, dar eu, sufletul meu, simteam libertatea. Copacii erau inverziti, ploaia invaluia tot tinutul prin amprentele sale cristaline, iar caldura pamantului construia intr-un glob de sticla puritatea creatiei divine. Spiritul meu era singur, dar avea tot. EL avea dragostea ce Dumnezeu a lasat-o pe Pamant.
O alee intinsa, luminata, mi-a deschis un Univers magic, presarat cu toate florile lumii, cu multi copii si cu miresme care mai de care mai invioratoare. Ascultam glasul Ingerilor prin cantecul pasarilor cand am simtit o atingere fulgeratoare pe umarul drept. Era rece si puternica. Simteam cum acea forta nu ma accepta acolo, incerca sa ma lase prada pamantului. Parca a durat o eternitate.
M-am intors. Nu mai era nimeni, dar acea liniste care inainte imi oferea pacea interioara, acum a devenit o stare de neliniste. Ceva ma atragea catre un loc micut, unde razele soarelui ce iesise dupa ploaie, se refractau precum sulitele gandirii noastre in acea apa stralucitoare. Lacul meu arata in oglinda sa doar albastrul puternic al cerului si imaginea mea. Chipul meu era alb si lipsit de viata, iar buzele mele uscate cerseau putina viata din acea apa. M-am aplecat usor pentru a nu-mi murdari rochia si am luat o gura de apa. Avea gust dulceag si indata am reusit sa vad pestisorii ce se zbateau pentru a sta in lumina razelor soarelui.
Tot tinutul s-a intunecat in cateva clipe, iar ultima speranta din actiunea soarelui a ramas doar caldura. Somnul ma ademenea din ce in ce mai tare, asa ca m-am lasat rapusa de vise. Timpul trecea atat de greu, incat am observat ca lumina nu mai aparea. Au trecut zile si tot ceea ce vad este doar un cer instelat.
Am fugit, am plecat in cautarea lumii mele. Am urcat munti si am strabatut tot pamantul, dar nu a fost de ajuns. Obosisem, dar speram in contunuare. Sufletul meu avea inca forta, dar era pierdut.
In acel moment, Dumnezeu mi-a aratat ca desi ochii nostri vad lumina, mintea nu este capabila sa constientizeze ca intunericul nu exista, ci este doar o senzatia in lipsa luminii.
Am deschis ochii si am inteles ca existenta mea sta in acea dragoste catre Dumnezeu, in caldura si grija pe care ne-a oferit-o. Am inteles ca lipsa este transformata intr-o existenta negativa, ea defapt fiind inexistenta, iar relativitatea opusului se transforma intr-o adevarata captare a binelui, cel pe care il consideram noi. In aceasta constructie, viata devine propria arena de lupta ce are ca scop transformarea sinelui.
vineri, 7 august 2015
Un drum fara dovezi
Depinde cum priveşti pentru a putea observa.
Am intalnit oameni care au putut vedea în planul secundar 'subiectul principal'.
Am intalnit si oameni care nu puteau 'focaliza' decat pe cel mai apropiat punct de referinţă din fata lor.
Am intalnit si oameni care deşi aveau 'expuneri lungi', lumina era inexistenta în viaţa lor.
Dar tu? Tu, suflet, ai reuşit sa creezi orizonul pastelat.
Ai reuşit sa dai viaţa unui chip părăsit de suflu.
Ai reuşit sa înveţi un suflet curios ce înseamnă 'profunzimea'.
M-ai invatat sa sper, asa cum porumbelul se avanta spre cer pentru a-si cunoaste visul.
M-ai invatat sa ascult tăcerea, asa cum pădurea a rezistat atator lacrimi de sus.
M-ai indrumat mereu în direcţia dreapta, asa cum Floarea-soarelui se întoarce după lumina Soarelui.
Dar ai uitat un singur lucru:
Uneori, întrebările nu au răspuns, sau poate doar nu vrem sa îl acceptăm.
Am intalnit oameni care au putut vedea în planul secundar 'subiectul principal'.
Am intalnit si oameni care nu puteau 'focaliza' decat pe cel mai apropiat punct de referinţă din fata lor.
Am intalnit si oameni care deşi aveau 'expuneri lungi', lumina era inexistenta în viaţa lor.
Dar tu? Tu, suflet, ai reuşit sa creezi orizonul pastelat.
Ai reuşit sa dai viaţa unui chip părăsit de suflu.
Ai reuşit sa înveţi un suflet curios ce înseamnă 'profunzimea'.
M-ai invatat sa sper, asa cum porumbelul se avanta spre cer pentru a-si cunoaste visul.
M-ai invatat sa ascult tăcerea, asa cum pădurea a rezistat atator lacrimi de sus.
M-ai indrumat mereu în direcţia dreapta, asa cum Floarea-soarelui se întoarce după lumina Soarelui.
Dar ai uitat un singur lucru:
Uneori, întrebările nu au răspuns, sau poate doar nu vrem sa îl acceptăm.
O Absurditate Infinita...
Involuntar, concepţia noastră în tangenta cu realitatea se rezumă la eşec. Tot ceea ce se arată ca fiind o implementare a definiţiei umane, dispare odată cu infinitul 'gand'. Simpla idee de a române blocat în propria-ti viaţa ce pare a fi doar o încercare de supravieţuire, pare destul de adevărată pentru a ne induce intr-un Univers circumscris sufletului.
Valoarea minimalizarii la nivel logic de caracter duce la insuficienta demonstrarii şanselor posibile.
Intoxicat cu nori de iluzii, aparent, sufletul se poate cobori la pamant, acolo unde norilor le este prea greu sa pună stapanire pe viaţa, dar spiritul este mereu capabil de o forţa a rezistentei greu imaginabila.
Absurd, tot ceea ce se poate spune este absurd.
Clasica recuperare a sinelui sfarseste prin deznodamantul final: Riscul este actul însuşirii.
Valoarea minimalizarii la nivel logic de caracter duce la insuficienta demonstrarii şanselor posibile.
Intoxicat cu nori de iluzii, aparent, sufletul se poate cobori la pamant, acolo unde norilor le este prea greu sa pună stapanire pe viaţa, dar spiritul este mereu capabil de o forţa a rezistentei greu imaginabila.
Absurd, tot ceea ce se poate spune este absurd.
Clasica recuperare a sinelui sfarseste prin deznodamantul final: Riscul este actul însuşirii.
Un soare schimbator
Atunci cand faptele se pliaza pe propria noastra identitate, noi putem intelege conceptul caracterului uman. Am aflat aceasta acum ceva timp, cand am descoperit ca ochii sunt oglinda sufletului. Am inteles cum poti crede in "nimic" si sa te dezamagesti; am simtit cum e sa ai incredere in "imposibil", iar realitatea sa te sfasie; am mai inteles ca singura persoana impotanta din viata mea sunt chiar eu...
Gandeste-te! Tu ai cea mai mare nevoie de tine, tu esti cel mai pretios gand pentru parintii tai, tu esti cea mai curajoasa persoana pentru copilul tau, tu esti cel mai frumos element din viata ta.
Alearga inaintea timpului! Prinde-l si lasa-l sa te imbratiseze cu clipe adevarate!
Imi amintesc bine, pot spune aproape perfect, cum tradarea se ascundea printre chipurile oamenilor "mei" care acum ambaleaza atat de artistic lingusirile si profitabilitatea. Chiar daca timpul a trecut, alegerile dansilor au ramas existente in ceea ce am construit, si de altfel, chiar le multumesc pentru ca sunt omul de astazi datorita lor, nu, nu din cauza lor.
Ai incredere in tine, suflet frumos!
Gandeste-te! Tu ai cea mai mare nevoie de tine, tu esti cel mai pretios gand pentru parintii tai, tu esti cea mai curajoasa persoana pentru copilul tau, tu esti cel mai frumos element din viata ta.
Alearga inaintea timpului! Prinde-l si lasa-l sa te imbratiseze cu clipe adevarate!
Imi amintesc bine, pot spune aproape perfect, cum tradarea se ascundea printre chipurile oamenilor "mei" care acum ambaleaza atat de artistic lingusirile si profitabilitatea. Chiar daca timpul a trecut, alegerile dansilor au ramas existente in ceea ce am construit, si de altfel, chiar le multumesc pentru ca sunt omul de astazi datorita lor, nu, nu din cauza lor.
Ai incredere in tine, suflet frumos!
Cum ar fi daca?
Dacă as şti cum sa sper fără sa creez iluzii...
Dacă as şti cum sa visez fără sa cred în vise...
Dacă as şti sa ascult fără sa judec...
Dacă as şti sa înţeleg de ce oamenii sunt si exista asa...
Poate as şti sa cresc.
Dar cum nu ştiu, voi ramane doar un copil pierdut intr-o lume fără nume, un simplu porumbel cu aripa franta, o floare fără apa intr-un ocean de nestemate.
Poate asa voi înţelege adevărata sinceritate a Universului, poate asa!
Dacă as şti cum sa visez fără sa cred în vise...
Dacă as şti sa ascult fără sa judec...
Dacă as şti sa înţeleg de ce oamenii sunt si exista asa...
Poate as şti sa cresc.
Dar cum nu ştiu, voi ramane doar un copil pierdut intr-o lume fără nume, un simplu porumbel cu aripa franta, o floare fără apa intr-un ocean de nestemate.
Poate asa voi înţelege adevărata sinceritate a Universului, poate asa!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)