Izolat in eternitate

   In Universul acesta, cel al realitatii noastre, exista, undeva ascunsa, reflexia sufletului nostru. Ea capata un contur luminat, unde sinceritatea inocentei din aceste trupuri se revarsa asupra vietii prin unde blande de emotii.
   Visam, visam adanc, desi imi amintesc tot. Totul arata la fel, dar eu, sufletul meu, simteam libertatea. Copacii erau inverziti, ploaia invaluia tot tinutul prin amprentele sale cristaline, iar caldura pamantului construia intr-un glob de sticla puritatea creatiei divine. Spiritul meu era singur, dar avea tot. EL avea dragostea ce Dumnezeu a lasat-o pe Pamant.
   O alee intinsa, luminata, mi-a deschis un Univers magic, presarat cu toate florile lumii, cu multi copii si cu miresme care mai de care mai invioratoare. Ascultam glasul Ingerilor prin cantecul pasarilor cand am simtit o atingere fulgeratoare pe umarul drept. Era rece si puternica. Simteam cum acea forta nu ma accepta acolo, incerca sa ma lase prada pamantului. Parca a durat o eternitate.
   M-am intors. Nu mai era nimeni, dar acea liniste care inainte imi oferea pacea interioara, acum a devenit o stare de neliniste. Ceva ma atragea catre un loc micut, unde razele soarelui ce iesise dupa ploaie, se refractau precum sulitele gandirii noastre in acea apa stralucitoare. Lacul meu arata in oglinda sa doar albastrul puternic al cerului si imaginea mea. Chipul meu era alb si lipsit de viata, iar buzele mele uscate cerseau putina viata din acea apa. M-am aplecat usor pentru a nu-mi murdari rochia si am luat o gura de apa. Avea gust dulceag si indata am reusit sa vad pestisorii ce se zbateau pentru a sta in lumina razelor soarelui.
   Tot tinutul s-a intunecat in cateva clipe, iar ultima speranta din actiunea soarelui a ramas doar caldura. Somnul ma ademenea din ce in ce mai tare, asa ca m-am lasat rapusa de vise. Timpul trecea atat de greu, incat am observat ca lumina nu mai aparea. Au trecut zile si tot ceea ce vad este doar un cer instelat.
   Am fugit, am plecat in cautarea lumii mele. Am urcat munti si am strabatut tot pamantul, dar nu a fost de ajuns. Obosisem, dar speram in contunuare. Sufletul meu avea inca forta, dar era pierdut.
   In acel moment, Dumnezeu mi-a aratat ca desi ochii nostri vad lumina, mintea nu este capabila sa constientizeze ca intunericul nu exista, ci este doar o senzatia in lipsa luminii.
   Am deschis ochii si am inteles ca existenta mea sta in acea dragoste catre Dumnezeu, in caldura si grija pe care ne-a oferit-o. Am inteles ca lipsa este transformata intr-o existenta negativa, ea defapt fiind inexistenta, iar relativitatea opusului se transforma intr-o adevarata captare a binelui, cel pe care il consideram noi. In aceasta constructie, viata devine propria arena de lupta ce are ca scop transformarea sinelui.